Caut scriitor nedebutat, de limbă engleză. Garantez boemă pariziană. Şi celebritate

Pe Rue de la Bucherie, există o librărie ale cărei rafturi se transformă noaptea în paturi
. Pentru cei dornici să trăiască boem la Paris şi să-şi încerce norocul de a scrie cartea vieţii (ori măcar un volum de debut în engleză), există librăria neconvenţională “Shakespeare and Company” care încurajează tinerii şi mai puţin tinerii scriitori, care-i trec pragul, să rămână. Peste noapte, o lună până la un an-doi. Cu două condiţii, să citească o carte
pe zi şi să ajute la treburile domestice.


Ideea acestei librării-hostel i-a venit americanului George Whitman şi oferta de mai sus a fost valabilă, fără adăugiri, până în 2003, când afacerea a trecut pe mâna tinerei fiice a lui George, Sylvia Beach Whitman. Accesând ediţia de joi a International Herald Tribune online (http://link.brightcove.com/services/link/bcpid959009704/bclid1350269312/bctid1378323033), îi puteţi vedea pe cei doi vorbind unul despre celălalt şi amândoi despre avantajoasa afacere care a devenit brand-ul „Shakespeare and Company”.

Iar dacă George era un manager
cu carismă, care ştia să trasforme o poezioară auzită, în copilărie, la grădiniţă, în “istoria vieţii lui” (iar poezioara suna nici mai mult nici mai puţin decât aşa: “Paris e locul în care voi muri, Raiul îmi e destinaţia, George Whitman îmi e numele şi America e patria mea”), Sylvia, o eventuală viitoare actriţă, e mai degrabă foarte tânără şi exaltată de a fi şi ea ca George ori, măcar, starul acestui impresionant teatru live care este librăria.

Se poate, nu este obligatoriu, dar se poate ca numele de Sylvia Beach, legat de brandul “Shakespeare and Company ”, să sune cunoscut amatorilor de literatură. Numai că Sylvia Beach din anul 2000 are şi nu are legătură cu ce le-ar putea, eventual, suna cunoscut respectivilor (deşi, probabil, George Whitman & afacerea sa mizează pe cât mai multe şi mai aiuritoare confuzii de acest tip).

Cine a fost Sylvia Beach (cea dintâi)? Şi cum şi de ce s-a ajuns la o Sylvia Beach Whitman?

Una dintre primele femei care a deschis o librărie la Paris a fost americanca Sylvia Beach (vezi foto), în anii ’20, pe strada Rue de l’Odeon. Librăria se chema “Shakespeare and Company” şi promova literatură de limbă engleză. Consacrarea librăriei a fost definitivă în 1922, în momentul în care James Joyce a publicat & pus în circulaţie, cu sprijinul Sylviei Beach, romanul nedorit de ţările vorbitoare de engleză, “Ulise”. Shakespere and Co a devenit locul de întâlnire, dezbatere şi lectură publică al elitei literare pariziene, de origine americană sau cel puţin anglofilă.

Îşi făceau veacul pe-acolo Ernest Hemingway, cel mai fidel client cum se audodeclara (pe-atunci tânăr, timid şi necunoscut, căreia proprietarea librăriei îi recomanda lecturi din D.H. Lawrence şi Turgheniev, având în acelaşi timp flerul de a-i devora povestirile de război), James Joyce se mutase la un momenta dat cu tot cu masa de scris acolo, chiar şi Scott Fitzgerald, în trecere, sau Andre Gide. Şi uneori îi mai trecea pragul şi Gertrude Stein, dar cu rezervă şi oarecare gelozie. Shakespeare and Co a supravieţuit cu greu celui de-al doilea război mondial. A fost închisă, în cele din urmă, în 1941. Hamingway a “eliberat” simbolic librăria după război, dar la propriu n-a mai fost redeschisă niciodată.

În 1951, la treizeci de ani după Sylvia Beach, un alt “american la Paris”, George Whitman a deschis o librărie de limbă engleză numită “Le Mistral”, pe Rue de la Boucherie, aproape de Notre Dame, care treptat a devenit loc de întâlnire pentru scriitorii americani atraşi de Europa
şi de Paris în special. Pe esplanada din faţa librăriei au citit de la Allen Ginsberg la William Burroughs (acesta din urmă practicând chiar lecturi publice din greu-digerabilul său roman “Prânzul dezgolit”).

După moartea Sylviei Beach în 1962, George Whitman, un admirator declarat al acesteia, a schimbat numele librăriei sale în “Shakespeare and Company”, tot ce se poate fără acordul deţinătoarei de drept.

Propunându-şi să „continue tradiţia” presupusă de această etichetă, George a transformat ceea ce a semnificat iniţial locul de întâlnire al scriitorilor de limbă engleză dornici de afirmare şi confirmare europeană într-un spaţiu de relativă vânare a lor, pentru ca, în prezent, fiica acestuia să ducă “tradiţia” mai departe, trasformându-l într-un soi de business kitsch americănesc în cea mai rea accepţiune a acestui termen.

Dar asta numai pentru cei care fac mofturi. Pentru ceilalţi şi pentru toţi clienţii librăriei, de fapt, Sylvia este „un bun manager” pentru că, aşa cum spune tatăl ei “deşi e dezordonată şi are nevoie de ajutor, ea este foarte frumoasă.”