Noua strategie rusească: hrănirea iluziilor

Cred că preşedintele Voronin va încerca să-şi construiască întrevederea cu preşedintele Putin astfel, încât după aceasta să poată avea o imagine mult mai clară despre disponibilitatea reală a Rusiei de a susţine formula de reglementare propusă de Chişinău în 2007 sau dacă, dimpotrivă, Moscova va accepta doar propriul model, care presupune concesii mult mai mari din partea RM. Cum V. Voronin mizează mult pe reglementarea conflictului în ultimul an al mandatului său, cred că el va folosi vizita pentru a aduce ultimele argumente de ce „propunerile de pachet” ale Chişinăului sunt şi în interesul Moscovei şi de ce Rusia trebuie, fără întârziere, să întreprindă paşi concreţi în vederea negocierii unui acord în baza acestuia.

De o jumătate de an încoace - mai exact, după întrevederea de la Novo-Ogariovo cu V. Putin, la 22 iunie 2007 - preşedintele Voronin tot declară că s-a ajuns la o înţelegere de principiu cu Rusia pe marginea modalităţilor de reglementare a conflictului şi că soluţionarea acestuia este aproape. Iată însă că, în tot acest răstimp, din partea Rusiei nu au fost întreprinse niciun fel de acţiuni vizibile ce ar confirma acest optimism. Bunăoară, până în prezent, Moscova nu a reacţionat în niciun fel la setul de propuneri de pachet prezentat de negociatorii moldoveni la începutul lui 2007. Esenţa ofertei
făcute de Chişinău se rezuma la faptul că RM se angajează să recunoască necondiţionat toată proprietatea rusă în Transnistria şi să-şi reconfirme statutul de neutralitate, garantând că locul contingentului rus nu va fi ocupat de alte forţe, ci doar de observatori civili. În schimb, Rusia va promova reglementarea conflictului în baza unei formule de stat reintegrat funcţional, cu o delimitare clară de competenţe, de fapt, în baza principiilor de autonomie şi nu de federalizare. Nu cred însă că acum este întemeiată speranţa că Rusia va hotărî, brusc, să-şi revadă cardinal poziţia pe dosarul
transnistrean şi să susţină activ formula de reglementare viabilă propusă de Chişinău (şi, pe deasupra, să-şi mai şi retragă trupele). Căci o atare schimbare de curs ar fi în deplină disonanţă cu toată politica externă promovată de Kremlin în ultimii ani. Astăzi Moscova nu mai cedează benevol nimic, dimpotrivă, încearcă să recupereze mai toate poziţiile pe care crede că le-a pierdut în anii ’90. Iar Occidentul, din varii motive, nu este dispus să ridice mizele în raporturile sale cu Moscova şi să contrabalanseze influenţa acesteia - cel puţin nu în problema conflictelor îngheţate.

În aceste condiţii, poziţiile de negocieri ale Moscovei sunt cu mult mai puternice
decât cele ale Chişinăului. Spre deosebire de Voronin, care negociază contra cronometru, cu ochii aţintiţi spre 2009, Putin nu şi-a fixat termene-limită pentru reglementare. Cu cât e mai aproape termenul-limită autoimpus de Chişinău, cu atât presiunea de a produce progrese creşte şi, în mod corespunzător, devii mai vulnerabil la presiuni, dar şi mai dispus să accepţi noi cedări.

Mă întreb: oare nu cumva aceasta este şi strategia Moscovei? De a hrăni iluziile preşedintelui Voronin, de a-l face să creadă în continuare că Rusia ar fi dispusă să susţină o soluţie în parametrii doriţi de RM, doar pentru a-l atrage mai bine în cursă şi a putea amâna negocierile serioase pentru toiul campaniei
electorale, atunci când Chişinăul nu va mai avea timp nici de reflecţie, nici de reacţie. E foarte uşor să storci concesii dintr-un asemenea partener de negocieri, mai ales când acesta îţi demonstrează pe toate căile că şi-a neutralizat metodic mai toate opţiunile de alternativă atât pe interior, cât şi pe exterior.