Democraţi şi democriţi

Între câştigurile dezastrului bancar înregistrăm reabilitarea statului responsabil, prin primii săi servitori care sunt preşedinţii şi prim-miniştrii.

Personajul generic este Gordon Brown, premierul Marii Britanii. A fost zece ani ministrul Finanţelor, învăţat şi eficient, dar cu o imagine publică umbrită de carismaticul Tony Blair. În ultimele luni, popularitatea sa politică se prăbuşea în toate sondajele. Ciufut şi purtând cravate fără faţă, cum scriu ziarele americane, omul părea mereu sculat din somn sau din mediaţie nontranscendentală. Confruntat cu prăbuşirea băncilor, tehnocratul viu din omul politic somnolent a scos asul din mânecă.

Statul urmează să finanţeze băncile cu probleme, transformându-se în investitor. Spre deosebire de planul american de salvare, care prevedea vărsăminte în pierderile certe ale băncilor culpabile, Brown propune transformarea ajutorului de stat în investiţiile eventual profitabile ale băncilor.

Câteva zile mai târziu, vorbind în faţa industriaşilor, cancelarul german Angela Merkel propunea ca la masa succesorală a neoliberalismului muribund să fie invitaţi, alături de occidentali, ruşii şi chinezii. Rusia şi China au experienţe utile în aceste vremuri. Capitalismul lor, corporatist, dirijist, mercantil sau autoritarist, conţine germenii unei discipline înfierate de ideologii democraţiei neoliberale, dar de neocolit în oprirea prăbuşirii lor.

Avem în Gordon finanţistul redutabil care-l salvează pe Brown politicianul transferabil şi în Angela Merkel, redegista care, citind în original „Demonii“ lui Dostoievski, nu se mai sperie de bufeurile de grandoare ale lui Putin, doi oameni de stat care aduc corabia la ţărm în timpul furtunii. Ei conduc guverne, în urma unor alegeri libere. Iată că priceperea, simţul datoriei, vederea antrenată pentru depistarea ferestrelor de oportunitate au contat mai mult în alegerea lor decât cadrilul populist în băile de mulţime cu care se câştigă mereu şi pretutindeni alegerile.

Mirosul de stârv al crahului financiar a stârnit reacţii neaşteptate şi în România. Nu suntem de această dată, se pare, în calea tuturor răutăţilor. Suntem departe de sofisticarea speculaţiilor financiare americane, trăim pe piciorul de plai al îngropării Bancorex în amnezia demnă a miliardarilor, nu pe picior mare
la bursă, avem o populaţie sedentarizată în epoca medievală a capitalismului de subzistenţă, de cumetrie sau ieşit prematur la pensie. Dar avem şi afinităţi certe cu lumea mare: frica de şi neîncrederea în politică, autorităţi, instituţii şi lideri
.

Care au fost răspunsurile oamenilor noştri politici la criză? În primul rând, ele n-au existat. Traian Băsescu a schiţat un bine venit apel la prudenţă şi responsabilitate, dar pornind de la pericolul dereglării bugetare prin mărirea abruptă a salariilor în învăţământ. Premierul a descoperit de la o zi la alta logica şi bunul-simţ, tăind macaroana salariilor hiperbolice din aparatul de stat, pe care le-a plătit şi le-a girat patru ani. Dacă nu exista guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, aveam toate motivele să cerem alipirea la Anglia sau la Germania, prin delegare de competenţă în vremea ciumei.

În realitate, criza, prin implicaţiile sociale disruptive - şomaj, falimente, stagnare economică -, prin amploarea stării de nesiguranţă colectivă şi prin plonjarea în necunoscut, cere reacţiile liderilor politici înaintea celor financiari. Liderii politici sunt responsabili şi obligaţi prin votul acordat să risipească frica şi să vegheze la stabilitatea psihosocială a naţiunii. Dnii Băsescu şi Tăriceanu au renunţat la principalele lor obligaţii şi atribuţii.

Absenţi de la confruntarea cu frica naţiunii, dnii Băsescu şi Tăriceanu au transformat în schimb templul ermetic al secretelor statului, care este CSAT, într-o cuşcă de sticlă purtată prin iarmaroc, în care domnişoara cu cap de şarpe şi piticii ghicitori ai seriei de buletin se dau în Loganuri motorizate by EADS. Premierul Tăriceanu a citat apoi Rusia ca martor al acuzării în procesul de divorţ pe care Adevărul l-a intentat Dreptăţii. Mariajul, oricum consumat în violuri şi rele tratamente
, fusese declarat nul. Aici până şi Rusia devine impotentă.

Deci: Gordon Brown finanţistul îl învinge, întărindu-l, pe Gordon Brown premierul şi recâştigă încrederea englezilor. Angela Merkel, redegista rusofilă, îl învinge pe cancelarul de fier prusac adăpostit în raniţa tuturor grenadirilor germani, transferând Rusia din salonul refuzaţilor pe banca rezervelor (de gaz). La noi, tehnocratul Isărescu îi învinge, prin neprezentare, pe liderii politici Băsescu&Tăriceanu. Căpitanul Băsescu e înfrânt de omul politic Băsescu. Corabia stă în furtună şi banca ce o asigură stă să dea faliment, în timp ce dl preşedinte iţeşte catarsisul nicolaimii şi zavera boierilor.

Premierul deschide larg porţile iatacului de taină al statului şi ne recomandă pata absentă de pe cearşaful conjugal drept drapel al URSS. Nu m-aş mira ca ambasadorul Federaţiei Ruse să-l convoace în Porsche la Kremlin pentru conferirea Ordinului Pobeda.

Criza asta, atât de inexistentă pe cât se spune că e, a făcut, între altele, şi o separaţie epocală între democraţi şi democriţi. Democraţii servesc statul, au grijă de banii
alegătorilor, le alungă frica şi, în numele interesului general, întind mâna adversarului care se poate numi Băsescu, Tăriceanu sau Rusia. Democriţii, în tradiţia pervertită a unui mare filozof al Antichităţii, nu văd în faţa ochilor decât atomi şi n-au în cap decât vid.